joi, 8 ianuarie 2015

CÂND RUGĂCIUNEA DEVINE STRIGĂT DE LUPTĂ ŞI URĂ





Citesc  în evz.ro  o analiză pe care dramaturgul Matei Vişniec o face asupra evenimentelor petrecute în ultimele 24 de ore la Paris, precum şi despre istoria recentă şi tensionată  pe care a trait-o publicaţia Charlie Hebdo .
Ce mi-a atras atenţia este următorul citat:  “Indoctrinarea radicală a devenit o gravă problemă, atât în Franţa cât şi în alte ţări. În Franţa se vorbeşte de 20 de ani despre eşecul integrării unei părţi a populaţiei de origine musulmană. Tradiţiile religioase sunt uneori mai puternice decât cele republicane, iar vocile imamilor fundamentalişti, în unele moschei, sunt mai ascultate decât cele ale profesorilor din şcolile franceze.” (http://www.evz.ro/vocile-imamilor-fundamentalisti-in-unele-moschei-sunt-mai-ascultate-decat-cele-ale-profesorilor-din-scolile-franceze-dramaturgul-matei-visniec-povesteste-pe-larg-despre-presiunea-islamista-asupra-charlie-hebdo.html)


În Islam, mai cu seamă în cel şiit, Imamul este considerat descendentul direct al lui Ali, succesorul de drept al Profetului Mohammed, astfel că  IMAM-UL este stăpânul şi domnul comunităţii, lui i se cuvine supunere şi ascultare-este sursa înţelegerii religioase, căci doar deţine cheia revelaţiilor , este sursa unică prin care credincioşii ajung să înţeleagă sensurile ascunse ale lumii. Sigur că de aici lumea islamică se desparte între sunniţi, shiiţi şi khadjiriţi. Dar este o dezbatere mult prea scolastică. Ce vreau să subliniez este că şi Revoluţia Islamică în Iran din 1979 a fost condusă tot de un cleric: ayatollah Ruhollah Khomeini. În cartea „ Memorii” scrisă de Farah Pahlavi, soţia fostului Şah al Iranului, acesta povesteşte cum poate să fie transformată o rugăciune în strigăt de ură. Adică exact ce s-a putut auzi ieri în Paris. „ De la Neauphle-le-Chateau, ayatollahul Khomeini intoxicase ţara cu discursurile lui înflăcărate înregistrate pe casete. Acum, în mii de case, oamenii ascultau cu religiozitate ca pe nişte adevărate admonestaţii divine, apelurile acelui fanatic de a distruge tot, de a instaura o nouă ordine islamică. În serile stabilite de el, la ora 20 fix, lumea începea să se urce pe acoperişurile caselor pentru a striga împreună: Allah-o-akbar, Allah este mare.(…) Oamenii care au reuşit să transforme o rugăciune într-un strigăt de ură, acei oameni fac o mare greşeală faţă de religie”( Farah Pahlavi-Memorii, editura Rao, 2003, pagina 252)